Înalt Prea Sfintitul Bartolomeu Anania ne istorisește și ne aduce la cunoștința despre psalmi. Și astăzi Biserica consideră psalmii ca fiind cele mai puternice rugăciuni, ele împodobind minunat toate slujbele ortodoxe. Cand s-au scris psalmii, de ce s-au scris pslamii, cum s-au scris psalmii, în ce context și de cine, aflăm în textul de mai jos:

Psalmii în contextul poeziei antice. Dacă omul dintotdeauna şi-a simţit lăuntrul adiat de fiorul sacru, avem toate motivele să credem că nici adierile artei nu i-au fost străine. Cavernele Altamirei ne-au păstrat capodopere de pictură preistorică, cuneiformele Mesopotamiei ne-au transmis Epopeea lui Ghilgameş, hieroglifele Egiptului s-au rostit în Cartea Morţilor, harpa davidică ne-a dăruit Psalmii. Şi dacă arta I-a fost adusă Dumnezeirii ca o jertfă bineplăcută, din tot ceea ce omul credea că are mai bun, atunci poezia psalmilor nu este altceva decât teologia în starea ei de graţie muzicală.

Fără nici o îndoială, în contextul lumii vechi Evreii au fost poporul cu cea mai bogată înzestrare poetică. Nu mai puţin de o treime din Vechiul Testament este alcătuită din texte poetice. în capitolul 4 din Cartea Facerii (versetele 23-24) se află scurtul dar străvechiul poem al lui Lameh; capitolul 15 din Ieşire (versetele 1-19) cuprinde cântarea lui Moise, urmată de aceea a proorociţei Mariam; în Cartea Numerelor (10, 35-36) întâlnim Cântarea Chivotului; în aceeaşi Carte (21, 17-18) se află Cântarea Fântânii; a doua Cântare a lui Moise, una dintre cele mai frumoase pagini poetice ale Vechiului Testament, intrată de timpuriu în cultul creştin, ocupă cea mai mare parte (versetele 1-43) din capitolul 32 al Deuteronomului; nu putem trece cu vederea nici celebrele „Blesteme deuteronomice“ (versetele 16-68 ale capitolului 28), a căror expresivitate literară şi-a găsit rezonanţa în nu mai puţin faimoasele „Blesteme“ din opera lui Tudor Arghezi. Cartea lui Iov, Psalmii, Proverbele, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia, cărţile profeţilor Avdia, Miheia, Naum, Avacum şi Sofonie sunt în întregime poetice; tot poezie conţin părţi însemnate din cărţile profeţilor Isaia, Osia, Ioil şi Amos, iar cartea lui Ieremia e pe jumătate poetică; nu pot fi ignorate fragmentele lirice din Judecători, 1 şi 2 Regi, Ecclesiastul, Iezechiel, Daniel şi Zaharia.

Cât despre Noul Testament, deşi poezia nu abundă, vom reţine splendidele accente lirice din Evanghelia după Luca: Salutarea Elisabetei („Binecuvântată eşti tu între femei“ 1, 42-45), Imnul Sfintei Fecioare Maria („Măreşte, suflete al meu, pe Domnul“ 1, 46-55), Rugăciunea dreptului Simeon („Acum slobozeşte pe robul Tău“ 2, 29-32), la care vom adăuga observaţia că o seamă dintre învăţăturile enunţiative ale Mântuitorului sunt structurate pe paralelismul specific al poeziei ebraice.

Artă poetică. Această poezie e departe de a fi rodul unui amatorism mai mult sau mai puţin izbutit; ea vădeşte o anume ştiinţă a versificaţiei, deloc lipsită de rafinament. Istoricul Iosif Flaviu afirmă că Moise a învăţat de la Egipteni, printre altele, şi meşteşugul prozodiei, adică pe acela de a-i asigura versului metrică, ritm şi armonie; după el, Cântarea lui Moise din Deuteronom 32 a fost compusă în hexametri, opinie căreia i se alătură şi Origen. Despre David se spune că a alcătuit imnuri în trimetri şi pentametri, ceea ce presupune o adevărată măiestrie.

Zicem „presupune“ pentru că structurile prozodice ale poeziei ebraice erau foarte departe de ceea ce ştim sau practicăm noi astăzi în arta poetică. Rima era inexistentă, iar ritmul, extrem de flexibil, nu se întemeia pe distribuirea silabelor în picioare metrice, nici pe alternanţa dintre silabe vocalice lungi şi scurte, ci printr'un sistem tonal derutant, imposibil de sesizat prin semne grafice, care se transmitea pe cale oral-auditivă. în Deuteronom 32, 44 ni se spune că „Moise a scris această cântare în chiar ziua aceea şi i-a pus pe fiii lui Israel s'o înveţe“.

Singurul lucru pe care-l ştim mai limpede este că principiul fundamental al compoziţiei poetice ebraice era paralelismul stihurilor, adică, în fapt, paralelism al gândirii în două sau trei versuri succesive; ideea din primul vers este reluată de al doilea care, după caz, o repetă, o neagă sau o îmbogăţeşte. Astfel structurată, poezia Vechiului Testament reprezintă un unicat cultural, iar Origen notează că aceasta nu avea nimic în comun cu structurile poeziei greceşti. Iată de ce nici traducerea greacă (Septuaginta), nici cea latină (Vulgata) nu ne oferă nimic în această privinţă, autorii lor fiind de la început conştienţi că asemenea corespondenţe prozodice sunt practic imposibile. Cât despre masoreţii de mai târziu (secolele VIII-X d. H.), ei au fost în stare să completeze alfabetul ebraic prin inventarea şi inserţia semnelor vocalice, dar au rămas neputincioşi faţă de orice tentativă asupra modului în care poezia ebraică se cere recitată sau cântată. Cu atât mai puţin o asemenea treabă poate fi făcută în limbile moderne.

Cununa poeziei vechitestamentare este Cartea Psalmilor sau, aşa cum s'a impus prin terminologia greacă, Psaltirea. Numele vine de la instrumentul muzical psaltérion, un fel de harpă a zilelor noastre, cu care era acompaniată recitarea sau cântarea imnurilor religioase.

Din textele psalmilor pot fi extrase cele mai grăitoare exemple de artă poetică ebraică, îndeosebi asupra a ceea ce am amintit că se numeşte paralelism. Acesta cunoaşte trei forme principale:

a) Paralelismul sinonimic, în care cel de al doilea stih repetă ideea primului şi o rosteşte oarecum altfel:

De ce oare s'au întărâtat neamurile şi de ce'n deşert au cugetat popoarele? (Ps 2, 1)

sau:

Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. (Ps 18, 1)

b) Paralelismul antitetic pune cele două stihuri în opoziţie sau în contrast de gândire:

Că Domnul cunoaşte calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri. (Ps 1, 6)

sau:

Cei de-acolo în care de luptă, cei de dincolo în cai, dar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom încrede. Ei s'au împiedicat şi au căzut, dar noi ne-am ridicat şi drepţi am stat. (Ps 19, 8)

c) Paralelismul sintetic sau formal, în care cel de al doilea stih preia ideea primului şi o transmite celor următoare, amplificând-o; în acest fel, primele două paralelisme (sinonimic şi antitetic) se întrepătrund:

Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricaţi au devenit şi urâţi s'au făcut în căile lor, nu-i nimeni care să facă binele, nu, nici măcar unul nu este. Din cer S'a aplecat Domnul spre fiii oamenilor să vadă dacă este cineva care înţelege sau care-L urmează pe Dumnezeu.(Ps 13, 1-2)

Din această foarte sumară prezentare rezultă că absenţa rimei silabice în favoarea unei rime a gândirii, precum şi lipsa ritmului prozodic în favoarea ritmului interior conferă poeziei psalmilor o notă de surprinzătoare modernitate.

Totodată e bine de reţinut şi observaţia că titlurile sau subtitlurile unor versiuni literare, dintre care unele foarte valoroase, precum: Psaltirea în versuri sau Psaltirea versificată sunt improprii, pentru că psalmii au fost compuşi dintru început în versuri; ediţia de faţă nu face altceva decât să restaureze arhitectura lor poetică originală, aşa cum se află în textul Septuagintei.

Numărul psalmilor. Cartea Psalmilor cuprinde 150 de poeme. Numărul a fost stabilit înainte de apariţia Septuagintei: aceasta are, într'adevăr, şi un al 151-lea psalm, care însă poartă menţiunea „în afara numărului“. Acelaşi număr de psalmi îl cuprinde Vulgata; Fericitul Ieronim i-a tradus mai întâi după Septuaginta (folosind, probabil, şi Hexapla lui Origen), dar totalul e identic şi în traducerea făcută ulterior după textul ebraic.

Cu toate acestea, numerotarea lor cunoaşte o seamă de diferenţe, iar acest lucru e bine să fie ştiut de cititorii care folosesc Biblia în varianta ei ebraică sau în cea greacă. Astfel, Textul Masoretic (adică cel ebraic din secolul X) desparte Psalmul 9 în două părţi, el devenind 9 şi 10. Decalajul se menţine până la Psalmul 113, pe care T.M. îl sparge în Psalmii 114 şi 115.

Aceste diferenţe au făcut ca unele traduceri după Textul Masoretic (BJ, TOB) să introducă o numerotare dublă (începând, bineînţeles, cu Psalmul 9), cifra din LXX fiind trecută în paranteză. Cu toate acestea, ediţia românească din 1936, în concordanţă cu toată tradiţia noastră biblică de până atunci, păstrează numerotarea Septuagintei; în schimb, ediţia din 1938 (Radu â€" Galaction) se menţine cu fidelitate pe structurile Textului Masoretic. S'au făcut aici aceste precizări pentru o mai bună orientare în sistemul referenţial, adică în trimiterile la locurile paralele.

Autor, autori. Titlul general al Cărţii Psalmilor este Psaltirea profetului şi regelui David, ceea ce ar însemna că întreaga operă are un singur autor; aşa credea vechea şcoală rabinică şi de aceeaşi părere erau chiar câţiva dintre Părinţii şi scriitorii bisericeşti ai primelor patru secole.

Cu toate acestea, atât titlurile originale ale psalmilor cât şi critica textuală obiectivă au ajuns la concluzia că nu toţi psalmii sunt ai lui David, dar nici nu pot fi stabilite certitudini asupra paternităţii unuia sau altuia dintre cei puşi la îndoială. Câţiva îi sunt atribuiţi lui Asaf sau urmaşilor lui, dar Cassiodor, unul dintre cei mai harnici comentatori, crede că e vorba numai de un procedeu literar al lui David. Psalmul 89 este pus pe seama lui Moise (poate că prin acelaşi procedeu), dar psalmii anonimi (însemnaţi cu „Aliluia“ sau „cântările treptelor“) nu pot fi decât ai autorului principal. E posibil însă ca psalmii 145-148, atribuiţi lui Agheu şi Zaharia, să dateze din epoca postexilică, precum şi Psalmul 136, intrat în cult ca polieleu la utrenie.

Controversele de acest fel sunt neesenţiale. Important este faptul că psalmii, în întregul lor, sunt străbătuţi de o tonalitate poetică una şi aceeaşi de la un capăt la altul: duhul davidic.

Felurile psalmilor. Cercetătorii şi editorii Bibliei au încercat, în mai toate timpurile, clasificări ale psalmilor după conţinutul lor. Există câteva variante care îngăduie o sinteză menită să-l ajute pe creştin să-şi grupeze psalmii în funcţie de trebuinţele lui sufleteşti. Astfel:

Imnuri. Acestea sunt, în general, cântări de slavă şi preamărire a lui Dumnezeu ca împărat universal sau ca împărat al Sionului: 8, 18, 28, 32, 45, 46, 47, 75, 83, 86, 92, 95, 96, 97, 98, 99, 102, 103, 104, 105, 112, 113, 116, 121, 134, 135, 144-150.

Rugăciuni: cereri la vreme de necaz, de suferinţă, plângeri adresate lui Dumnezeu. La rândul lor, ele se pot împărţi în:

a) rugăciuni colective: 11, 43, 59, 73, 78, 79, 82, 84, 105, 122, 128 şi 136;

b) rugăciuni individuale: 3, 5, 6, 7, 12, 16, 21, 24, 25, 27, 30, 34, 37, 41, 42, 50, 54, 55, 56, 58, 62, 63, 68, 69, 70, 76, 85, 101, 119, 129, 139, 140, 141 şi 142.

Psalmii de mulţumire: 17, 20, 29, 32, 33, 39, 64, 65, 66, 67, 91, 114, 115, 117, 123, 128, 137 şi 143.

Psalmii regali sunt aceia care se referă la persoana regelui sau la ceremoniile legate de curtea regală. Ei pot avea înţeles propriu sau profetic, după caz: 2, 17, 19, 20, 27, 44, 60, 62, 71, 100, 109, 131 şi 143.

Psalmii mesianici, adică cei care, în întregime sau parţial, se referă la Domnul Iisus Hristos prin dimensiunea lor profetică. Desigur, din punct de vedere creştin-teologic, aceştia sunt cei mai importanţi. Trebuie precizat însă că psalmii de acest fel numai în rare cazuri au fost concepuţi şi scrişi ca atare; o profeţie este insuflată de Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt suflă nu numai unde vrea, ci şi când vrea. Cele mai autorizate păreri atestă psalmii 15, 20, 21, 44, 71 şi 109 ca fiind direct mesianici, în timp ce psalmii 3, 4, 6, 8, 33, 67 şi 107, dar nu numai ei, sunt socotiţi ca fiind indirect mesianici (de altfel, versetele profetice sunt menţionate în notele ce însoţesc versiunea de faţă).

Catismele. Psalmii au intrat foarte de timpuriu în cult, atât în cel mozaic cât şi în cel creştin. Citirea sau cântarea de psalmi se practică în toate marile ramuri ale creştinismului, adică în Bisericile ortodoxă, catolică, protestantă şi anglicană. în Occident ei sunt versificaţi anume şi au melodii specifice. în cultul ortodox se regăsesc, integral sau numai versete, în toate Cele Şapte Laude ale zilei liturgice, în Sfintele Taine, în ierurgii şi în colecţii de rugăciuni. în unele mânăstiri, mai mari sau mai mici, Psaltirea este citită fără întrerupere, prin rotaţie, ziua şi noaptea, în biserică sau în chilii, şi se constituie în ceea ce se cheamă „rugăciunea neadormită“.

Tradiţia liturgică a împărţit psalmii, în ordinea curgerii lor, în 20 de grupe numite „catisme“ (de la grecescul káthisma = „acţiunea de a aşeza“, substantiv derivat din verbul kathízo = „a se aşeza“; aceasta pentru că, în timpul citirii lor, călugării sau călugăriţele din mânăstiri îi pot asculta şezând în străni). Cele douăzeci de catisme se află în cartea de cult numită Psaltire; la sfârşitul fiecărei catisme se află şi o mică rânduială cu o rugăciune pentru creştinii care citesc Psaltirea acasă.

Universul sufletesc al psalmilor. Se pare că, încă din fragedă tinereţe, păstorul David se îndeletnicea cu făurirea unor instrumente muzicale. Aşa sună, cel puţin, mărturia sa din Psalmul extra-numerar (al 151-lea în ordinea Septuagintei):

Mâinile mele au făcut o harpă şi degetele mele au alcătuit o psaltire. Faptul n'ar fi de mirare dacă ne gândim că cele mai multe din fluierele şi cavalele ciobanilor noştri sunt făcute de ei înşişi.

Sigur este însă că tânărul devenise faimos prin talentul său de a cânta la harpă. Această faimă l-a adus în casa regelui, pentru ca prin cântec să-i alunge acestuia stările neguroase pricinuite de bântuiala unui duh rău (1 Reg 16, 14-23). Aceasta înseamnă că arta muzicală avea, cel puţin în această împrejurare, o funcţie exorcizantă. Pe de altă parte, nu poate fi exclusă presupunerea că talentul lui David nu se limita doar la strunele harpei. Dacă este adevărat că, şi în cazul său, poeta nascitur, atunci trebuie să-i vedem muzica împletită cu rostirea poetică, aşa cum o va face de-a lungul unei vieţi prin opera ce-şi va împrumuta numele tocmai de la instrumentul muzical care o acompania. De asemenea, e de crezut că nu a renunţat niciodată la lucrarea exorcizantă a artei sale; cei patruzeci de ani de domnie i-au fost bântuiţi de duhurile rele ale numeroşilor săi duşmani, din afară şi din lăuntru, de care îşi apăra sufletul printr'o armă mai puternică decât sabia şi care era numai a lui: poezia.

David a purtat numeroase războaie, dar nu inamicii de pe câmpurile de luptă se regăsesc cel mai adesea în poezia sa. Aceştia se ivesc doar din când în când, iar regele se bate cu ei sub asistenţa lui Dumnezeu:

Nu în arcul meu îmi voi pune nădejdea şi nu sabia mea mă va mântui; ci Tu m'ai izbăvit de cei ce mă supără.(43, 6-7)

Victoria finală e a lui Dumnezeu, chiar şi atunci când, formal, regele şi-o pune pe seama lui: Pe vrăjmaşii mei îi voi  alerga şi-i voi prinde şi nu mă voi întoarce până ce se vor slei; îi voi zdrobi şi nu vor mai putea să se ridice,cădea-vor sub picioarele mele; (...) îi voi mărunţi cum e praful în faţa vântului, cum e tina uliţelor îi voi face clisă. (17, 37-38, 42)

Adevăratul său inamic este, generic vorbind, omul păcătos, adică omul rău, viclean, mincinos, trufaş, făţarnic, invidios, lacom, asupritor, lipsit de milă şi de omenie, omul care nu poate trăi fără bucuria de a-i întinde altuia o cursă:

Păzeşte-mă, Doamne, de mâna păcătosului, scapă-mă de oamenii nedrepţi, de cei ce uneltesc să-mi împiedice paşii... (139, 4)

sau: Să nu vină peste mine piciorul trufiei şi mâna păcătoşilor să nu mă caute! (35, 11)

Dacă pe adversarii războinici şi-i doreşte înfrânţi şi morţi pe câmpul de bătaie, duşmanilor sociali le doreşte de la Dumnezeu o pedeapsă direct proporţională cu gradul lor de imoralitate:

Acelora dă-le după faptele lor şi după răutatea purtărilor lor. (27, 4)

Suprema suferinţă a celui înfrânt este umilirea lui de către cel ce l-a biruit. Acesta este un sentiment (poate că doar o temă literară) cu mare frecvenţă în poezia lui David. Faţă'n faţă cu adversarii, sau urmărit de vrăjmaşii săi, singura lui teamă este aceea ca nu cumva ei, în final, să jubileze asupră-i; el îl roagă pe Dumnezeu să lucreze prin răsturnare:

în ruşine să se îmbrace şi în ocară cei ce se laudă împotriva mea! (34, 26)

Ceea ce la adversar este, în mod sigur, orgoliu, la David nu poate fi decât demnitate, iar Domnul este chemat să i-o apere printr'o solidaritate divino-umană:

Doamne, să nu fiu ruşinat că Te-am chemat pe Tine! (30, 17)

Acelaşi sentiment se rosteşte şi în actul de recunoştinţă: înălţa-Te-voi, Doamne, că Tu m'ai ridicat şi n'ai făcut din mine veselia vrăjmaşilor mei. (29, 1)

Cauză primă şi ultimă a biruinţei celui bun asupra celui rău, Dumnezeu însuşi îşi rezervă jubilaţia finală:

Domnul Îşi va râde de el, deoarece El de mai'nainte vede că ziua Lui va veni. (36, 13)

Viziunea nu e nouă; în cea de a doua carte a lui Moise, Iahvé le spune fiilor lui Israel care urmează să fie eliberaţi din robia lui Faraon: „ca să povestiţi voi în auzul fiilor voştri şi al fiilor fiilor voştri despre cum i-am jucat Eu pe Egipteni...“ (Iş 10, 1). Aşadar, fiece nouă biruinţă este nu numai încununarea unei lupte, ci şi un avertisment pentru cei ce ar mai cuteza să-i imite pe cei înfrânţi:

Ei vor blestema, Tu vei binecuvânta, să se ruşineze cei ce se ridică împotrivă-mi. (108, 28)

În toate aceste confruntări, psalmistul îl are â€" sau nu-L are â€" alături pe Domnul. Dumnezeul lui David nu este numai Făcătorul universului şi al frumuseţilor lui, El este nu numai Creatorul primilor oameni (din care vor curge, în serii nesfârşite, seminţiile pământului), dar şi Ziditorul fiecărui om în parte. Procesul acesta din urmă este şi rămâne un mister, nu însă şi pentru Creatorul însuşi:

Oasele mi le-ai făcut întru ascuns, ele Ţie nu-Ţi sunt ascunse. (138, 15)

Chiar înainte de a se naşte, în timp ce se dezvoltă în pântecele maicii sale, omul e perceput de către Creator ca fiinţă desăvârşită, aşa cum artistul, în timp ce-şi creionează opera, o vede completă, în stadiul ei final. Iată, pe marginea acestei viziuni, un vers de mare frumuseţe:

Eram în devenire, Tu m'ai văzut întreg.(138, 16)

Cu toate acestea, distanţa dintre Creator şi creatură este enormă, ca şi aceea dintre imensitatea cosmosului şi această furnică inteligentă ce populează pământul. Decalajul nu e înregistrat fără un sentiment de nelinişte şi tristeţe:

Doamne, ce este omul că i Te-ai făcut cunoscut? sau fiul omului, că-l iei în seamă? (143, 3)

Interogaţia însă poate avea şi accentele ironice ale lui Iov, prefigurându-le, de vreme ce, iată, Dumnezeu nu numai că-l ia pe om în seamă, dar îl copleşeşte, uneori până la strivire, cu prezenţa Sa perpetuă şi incomodă:

Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale; toate talazele şi valurile Tale au trecut peste mine. (41, 7)

Valurile însă îşi au mişcările în dublu sens: înaintează şi se retrag. Dacă înaintarea copleşeşte, retragerea poate pricinui un sentiment de părăsire, ceea ce înseamnă că omul nu rămâne nicodată indiferent faţă de relaţia sa cu Dumnezeu, fie în prezenţa Acestuia, fie în absenţa Sa. După ce psalmistul Îi aminteşte Domnului de toate făgăduinţele făcute lui David, robul Său, îşi îngăduie un reproş cu o mare încărcătură de amărăciune:

Dar Tu Te-ai lepădat de unsul Tău şi l-ai înjosit şi Te-ai aruncat asupră-i. (88, 38)

Imaginea valului care vine, se duce şi iarăşi vine e cât se poate de evidentă; sufletul stă pe coama valului şi se lasă purtat nu numai înainte şi înapoi, ci şi în sus şi în jos: că după ce m'ai ridicat, m'ai prăbuşit. (101, 10)

Până la urmă, nici măcar jocul de-a valul, care poate avea în el o anume frumuseţe tragică, nici el nu se mai petrece. Poetul se pomeneşte înconjurat de pustiu şi tăcere, aşa cum, peste veacuri, va exclama Arghezi, tot într'un Psalm:

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Dacă acesta preferă metafora copacului uitat în pustie, David evocă o singurătate care, totuşi, e înzestrată cu suflare, ceea ce-i conferă o mai puternică tensiune poetică:

Devenit-am asemenea pelicanului pustiei, ajuns-am ca o bufniţă pe o casă dărăpănată; în priveghiul meu sunt ca o vrăbiuţă singuratică pe acoperiş.(101, 6-7)

Singurătatea se resimte nu numai în spaţiu, ci şi în timp. Sub apăsarea lui Dumnezeu (a rânduielii Lui, prin mânia izgonirii lui Adam din rai), fiecare fiu al omului se îndepărtează de obârşii:

Că zilele noastre toate s'au istovit, întru mânia Ta ne-am istovit, anii noştri ca un păianjen şi-au depănat povestea. (89, 9)

în cele mai multe poeme nu e vorba, pur şi simplu, de un abandon, ci de hărţuire, ceea ce îl face pe poet să strige din adâncul unei deznădejdi ce nu mai poate fi reţinută:

Unde sunt, Doamne, milele Tale de odinioară pe care'ntru adevărul Tău i le-ai jurat lui David? (88, 49)

Drama însă nu e doar a insului singuratic. David e rege, în el se răsfrânge conştiinţa poporului ales, cu care Dumnezeu a făcut un legământ, pe care l-a scos din numeroase robii, dar pe care l-a şi pedepsit cu o asprime rar întâlnită în istoria omenirii. Mai mult, în sufletul psalmistului se înfiripează sentimentul devastator că Dumnezeu-Tatăl Şi-a trădat copiii:

Tu Ţi-ai vândut poporul pe preţ de nimic şi nici un câştig n'a ieşit din vinderea noastră. (43, 12)

În faţa unui asemenea text nu poate fi evitată întrebarea: Cui anume Şi-a vândut Domnul poporul? E posibil să descifrăm şi aici unul dintre nucleele Cărţii lui Iov, şi anume concesia pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Satan, dându-i acestuia puteri asupra omului. Dar, spre deosebire de Iov, care-şi striga nevinovăţia şi-L învinuia pe Dumnezeu de nedreptate, psalmistul nu ezită să caute în el însuşi cauzele nefericirilor, nu înainte însă de a-şi aşterne fiinţa, ca pe o tipsie, înaintea Domnului:

Viaţa mea Ţi-am povestit-o Ţie, lacrimile mele pune-Ţi-le înainte. (55, 8)

Scrutându-şi conştiinţa şi cumpănind mai bine lucrurile, omul îşi dă seama că, oricât de mare i-ar fi năpasta ce-i vine de sus sau din depărtare, adică din mânia lui Dumnezeu, vina trebuie căutată tot în biata creatură:

Păcatul mi l-am cunoscut, fărădelegea nu mi-am acoperit-o. (31, 5)

Dacă ar încerca să-şi ascundă păcatul şi să pară altceva decât ceea ce este, atunci psalmistul nu s'ar deosebi de vrăjmaşii săi, de care se teme tocmai din pricina vicleniei lor. Păcatul nu este altceva decât rodul unei stări demenţiale, adică al unei ieşiri din ordinea normală, iar el se cere recunoscut ca atare, cu atât mai mult cu cât de Dumnezeu nu se poate feri:

Dumnezeule, Tu mi-ai cunoscut nebunia, şi greşalele mele nu s'au ascuns de Tine.(68, 5)

Acum sufletul s'a cuibărit în lumina smereniei; de acum nici o cale spre mântuire nu-i mai poate fi închisă, căci Însuşi Dumnezeu Îşi mărturiseşte solidaritatea cu suferinţa omului şi, mai mult, participarea:

împreună cu el sunt Eu în necaz şi-l voi scăpa şi-l voi preamări. (90, 15)

La rândul său, omul îşi va da seama că între el şi Dumnezeu există un parteneriat (pe care teologia creştină îl va numi synergie); cei doi se caută şi se întâmpină reciproc, propunându-şi ca de acum înainte să lucreze împreună:

Ţie Ţi-a zis inima mea: Faţa mea ai căutat-o, faţa Ta, Doamne, o voi căuta. (26, 8)

Neliniştile, neînţelegerile, mustrările, pedepsele, toate au rămas undeva în urmă şi nu mai au nici un preţ în ele însele, de vreme ce s'au strămutat, prin transfigurare, în bucuriile de acum, ale tuturor:

Să ne veselim pentru zilele în care ne-am smerit, pentru anii în care am văzut rele. (89, 5)

Poetul îşi ia răgazul de a se cerceta pe sine cu mai multă luare-aminte; el îşi descoperă â€" mai bine zis, îşi conştientizează â€" propriul univers interior: întru voia Ta, Doamne, dat-ai frumuseţii mele putere.(29, 7)

Desigur, nu e vorba de frumuseţea fizică, şi nici cel puţin de cea morală; e vorba de frumuseţea poeziei, o artă care însă nu e gratuită, făcută doar de dragul ei, ci una care, în interiorul voii lui Dumnezeu, capătă o dublă putere lucrătoare: pe de o parte, ea se constituie în laudă pentru Creator, pe de alta, devine o mărturisire a Acestuia în faţa tuturor oamenilor. Mai mult, poetul îşi descoperă, prin arta sa, o dublă dimensiune morală, aparent contradictorie, dar care, până la urmă, îşi vădeşte caracterul antinomic: psalmistul e smerit în viaţa lui comună, de toate zilele, dar mândru (în sensul bun al cuvântului) prin conştiinţa sa de artist:

Plânsul mi l-ai întors întru bucurie..., pentru ca slava mea să-Ţi cânte fără să-mi pară rău. (29, 11-12)

Biografia regelui David nu excelează nici prin victorii militare strălucite, nici prin ctitorirea unor edificii importante, nici prin reforme legislative; el rămâne mare prin marea sa poezie, şi nu o dată va pomeni el de „slava mea“ ca de adevărata cunună a vieţii sale. E adevărat însă că mândria lui nu devine trufie, iar aceasta se datorează convingerii că harul poetic i-a fost hărăzit de Dumnezeu:

Domnul e tăria mea şi cântecul meu (117, 14), un sentiment care-l va face chiar şi pe orgoliosul Arghezi să exclame într'unul din Psalmii săi:

Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!

Dacă Dumnezeu este creator al lumii şi, totodată, proniator, în procesul inspiraţiei poetice El este şi cauza primară, şi mobil al tuturor începuturilor:

Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.(50, 15)

De aceea: întru Domnul voi lăuda graiul, întru Dumnezeu voi lăuda cuvântul (55, 10)

prin aceasta înţelegându-se prezenţa inspiraţiei divine nu numai la nivelul cuvântului „ce rosteşte adevărul“ (Eminescu), ci şi la acela al limbajului poetic:

Milele Tale, Doamne, în veac le voi cânta, cu gura mea din neam în neam voi vesti adevărul Tău.(88, 1-2)

Rostirea poetică devine astfel murmur de izvor şi râu în fremătare şi vuiet de ocean şi foşnet inefabil în aburul ploii şi cântec universal purces din inima omului; psalmistul respiră poezia aşa cum iezerul respiră lumina, cu toate încrengăturile jocului secund şi în necontenita curgere a timpului:

Cânta-voi Domnului de-a lungul vieţii mele, cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi. (103, 33)

şi adaugă:

Dulci să-I fie Lui cuvintele mele! (103, 34)

Din această perspectivă psalmistul ne oferă o deschidere de-a dreptul uluitoare:

Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu toată inima mea...,în faţa îngerilor îţi voi cânta. (137, 1)

Or, se ştie că principala (dacă nu unica) slujire a îngerilor este aceea de a-L lăuda pe Dumnezeu în toată vremea şi în tot ceasul, prin imnuri de slavă. Poetul are bunăcuviinţa de a nu se aşeza pe sine în tagma acestora, dar nici departe de ei; el îl laudă pe Domnul asemenea celor fără de trup, avându-i pe ei martori şi auditori, ca într-un extatic recital de autor, încununat cu aplauze de aripi cereşti. Ce poate fi mai emoţionant în poezia universală?

Iată însă că poetul e nu numai un izvorâtor de mesaje, ci şi primitor; el e nu numai voce care grăieşte, ci şi ureche care ascultă; iar ceea ce ascultă el nu vine din afară, ci din lăuntrul său, ca şi suflul care îl inspiră:

Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu. (84, 8)

Într-un singur vers ni se dezvăluie dimensiunea profetică a poeziei psalmilor. Ca profet, David e un clasic al universului biblic. Acest profil al operei sale nu se constituie însă în opuri compacte, ca la Isaia sau la Agheu bunăoară, ci, de cele mai multe ori, în neaşteptate străfulgerări care ţâşnesc din mijlocul unor texte aparent obişnuite, aşa cum sunt diseminate, de pildă, în cărţile lui Moise. Ele vor fi identificate de către evanghelişti şi Pavel ca referindu-se la Iisus Hristos, şi astfel vor alcătui unul dintre cele mai preţioase buchete ale profeţiilor mesianice. Chiar şi versul citat mai sus e, oarecum, singular. Autorul nu pare preocupat de conştientizarea vocaţiei sale profetice; el se preocupă, în continuare, de ceea ce socoteşte a fi misiunea lui cea mai importantă: să-L laude, necontenit, pe Domnul:

Dumnezeule, cântare nouă îţi voi cânta, în psaltire cu zece strune îţi voi cânta. (143, 9)

În actul poetic e angajată întreaga lui fiinţă, cu întreaga ei capacitate de a exulta:

Bucura-se-vor buzele mele când îţi voi cânta, şi sufletul meu, pe care l-ai mântuit. (70, 23)

Există în făptura poetului un preaplin ce se cere revărsat în stihuri de preamărire: laudei Tale întregi voi pune adaos (70, 14),

ceea ce înseamnă că, în măsura în care poezia devine rugăciune, ea rupe tiparele rituale, ceasurile şi vremile rânduite, şi se cheltuieşte într'o perpetuă ardere-de-tot, ca o jertfă suavă şi totodată puternică:

Gata este inima mea, Dumnezeule, gata-mi este inima; întru slava mea cânta-voi şi-Ţi voi aduce laudă.

Deşteaptă-te, tu, slava mea, treziţi-vă, voi, psaltire şi alăută!; în zori mă voi trezi. (107, 1-2)

Aşadar, mâhnire, supărare, nostalgie, dor, durere, suferinţă, îndoială, deznădejde, interogaţie, imputare, revoltă, umilinţă, lacrimă, căinţă, rugăciune, implorare, strigăt, speranţă, întâmpinare, regăsire, bucurie, jubilaţie, extaz..., iată tot atâtea trepte din universul emoţional al psalmilor, ceea ce, pe lângă frumuseţea lor poetică, explică de ce au pătruns ei atât de adânc în sufletul omului.