Despre preoții buni și cei nesârguitori și despre rugăciunea cu toată osârdia pentru îndreptareaa aproapelui
„Era la noi un preot bun, dar l-au mutat în altă parohie. În locul lui a venit altul, de care te apucă plânsul. La slujbă este neglijent și grăbit, discută numai despre nimicuri, iar despre cele dumnezeiești, și dacă se apucă să vorbească, o face doar mărginind și ciuntind cumva adevărul adevărat. Cum ne izbăvim de această sminteală ?”
Singuri sunteți vinovați. V-ați folosit rău de preotul bun, și uite că Domnul l-a luat de la voi. Spuneți-mi, v-ați făcut mai buni de pe urma preotului bun pe care l-ați avut înainte ? Nu prea o să vi se învârtă limba în gură să spuneți: „da”. Iar eu vă voi spune de departe că nu v-ați făcut mai buni, judecând după felul cum îl osândiți pe preotul nou, nefiind în stare să vă țineți în rânduială simțămintele față de el. Doar și înaintea preotului bun care a plecat ați avut alt preot bun, și cel dinaintea aceluia tot bun a fost.
Vedeți câți preoți buni v-a trimis Domnul?
Iar voi tot neîndreptați ați rămas. Și atunci, Domnul a hotărât: „de ce să irosesc pe ăștia preoții buni? Lasă că le trimit unul mai leneș!” Și v-a trimis.
Văzând aceasta, ar fi trebuit să vă grăbiți să vă uitați la voi înșivă, să vă pocăiți și să vă îndreptați, iar voi nu faceți decât să judecați și să bârfiți.
Îndreptați-vă voi, și atunci o să se schimbe și preotul vostru îndată. O să se gândească: „Cu ăștia nu poți săvârși oricum cele preoțești; trebuie să slujesc cu evlavie, și să port discuții ziditoare, și să mă îndrept.”
Dacă preoții sunt neglijenți și se grăbesc atunci când slujesc, iar în discuții vorbesc în deșert, să știți că de cele mai multe ori se poartă așa adaptându-se la enoriași.
Spunând acestea, nu caut să-l dezvinovățesc pe preot. El n-are nici o îndreptățire, dacă numai prin lucrurile pe care le face împotriva tipicului, și chiar și prin cele pe care le face după tipic, dar nechibzuit, smintește sufletele care i-au fost încredințate – însă eu spun doar ceea ce este mai de folos pentru voi în situația de față.
Primul lucru l-am zis deja: să nu judecați, ci să vă uitați la voi înșivă și să vă îndreptați prin rugăciune, și în discuții, și în toată purtarea voastră.
După aceea, rugați-vă cu toată osârdia ca Domnul să-l îndrepte pe preot. Și El va îndrepta. Atât doar că trebuie să vă rugați cum se cade. Domnul a zis că dacă doi se învoiesc cu privire la ceva și încep să se roage, le va fi lor precum au cerut ( v.Mt.18, 19).
Așadar, adunați-vă toți enoriașii cu scaun la cap și învoiți-vă să vă rugați pentru preot; la rugăciune adăugați postirea și sporiți milostenia - și să faceți asta nu o zi, nu două, ci săptămâni, luni, un an. Osteniți-vă și chinuiți-vă cu toată frângerea de inimă până când preotul se va schimba. Și se va schimba; să fiți convinși că se va schimba. Nu demult am auzit de o nevoință asemănătoare și de roada ei.
O bătrână, țărancă simplă, de mare evlavie, a văzut că o persoană pe care o respecta a început să se abată întrucâtva de la strictețea cu care viețuia de obicei și a durut-o sufletul; s-a dus acasă, s-a închis în odăița ei și a început să se roage, spunându-I Domnului: „Nu mă mișc din loc, nu gust o fărâmă de pâine, nu beau o picătură de apă și nu dau ochilor mei somn nici măcar o clipă până când nu mă vei auzi, Doamne, și nu-l vei aduce pe omul acesta la viețuirea de mai înainte!” cum a hotărât, așa a și făcut: s-a ostenit rugându-se și s-a chinuit cu lacrimi de umilință, străuind pe lângă Domnul să o audă. S-a istovit, puterile au început să o părăsească, dar ea o ținea pe-a sa: „Să știu că mor, dar nu mă las până când nu mă v-a auzi Domnul.” Și a auzit-o. I-a venit de știre că cel pentru care se ruga a început iarăși să ducă viața de mai înainte. Femeia a dat fuga să vadă, a văzut că așa este, și în inima ei s-a făcut sărbătoare. Lacrimile ei de recunoștință nu se mai terminau.
Așa să vă rugați și voi nu în ce privește forma, căci poate pentru voi este anevoie să faceți cum a făcut ea, dar în ce privește osârdia, jertfirea de sine și stăruința. Și negreșit veți primi ceea ce doriți. Iar dacă așa, în treacăt, veți spune câteodată acasă, ori la biserică, ori când stați de vorbă: „Dă-i, Doamne, să se facă bun!”, ce roade puteți aștepta de la o asemenea rugăciune? Asta nici nu e rugăciune, sunt simple vorbe.
Uite că principalul vi l-am spus.
Aș mai adăuga un lucru, însă el este foarte anevoie de împlinit în așa fel încât să ducă la țintă. Iată ce am în vedere!
Voi, oamenii serioși și respectați, puteți să vă duceți la preot și să-l rugați să schimbe în felul său de a se purta ceea ce vă tulbură și vă smintește. Nu e nimic mai simplu decât a face asta, dar a o face în așa fel încât să aducă roadă este un lucru foarte anevoios.
Trebuie ca și privirea, și expresia feței, și tonul pe care vorbiți, nu numai ceea ce spuneți, să respire cea mai sinceră și fierbinte dragoste. Atunci se poate trage nădejde că vă veți atinge scopul. Altfel, mai bine să nu faceți pasul acesta: o să fie și mai rău, o să iasă o dezbinare din cele mai nenorocite. Să-i scrie-ți totul poate că ar fi mai la îndemână, dar și aici totul ține de duhul dragostei atotbiruitoare. Și așa puteți să stricați totul la fel de bine ca mergând personal la preot, și de aceea nu mă hotărăsc să vă recomand fără rezerve metoda asta. Știu că ea poate fi încununată de reușită, dar principalul constă în punerea ei corectă în practică. Mulți sunt în stare să se ducă la preot să îi scrie, expunând totul în modul cel mai politicos, dar pentru reușită aici este nevoie de altceva decât de simpla politețe. Politețea fără dragoste este un ghimpe care rănește. Cred că în alte locuri oamenii procedează așa și după aceea afirmă: „Noi am făcut ce ținea de noi!” Iar eu spun că mai bine n-ar fi făcut.
Mai mult decât atât n-o să vă spun nimic, decât să răbdați.
Sunt și alte mijloace legiuite, însă ele nu sunt de competența mea, așa c-o să le trec sub tăcere.

Despre felurite probleme de credință și viață – Sfântul Teofan Zăvorâtul – Editura Sofia 2012