Monahismul, potrivit învățăturii Părintelui Sofronie Saharov, nu este o născocire omenească. El constituie un imperativ categoric al duhului pentru cel care se atinge de focul iubirii lui Hristos, iubire care se jertfește pe sine pentru ca ceilalți să trăiască și își primește moartea ei. Monahismul este plin de recunoștință al omului la jertfa lui Hristos și în esență nu este altceva decât împlinirea cuvântului Mântuitorului: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tată, și pe mamă, și pe femeie, și pe fiu, și pe fiică, și pe frați, și pe surori, până și viața sa, nu poate fi ucenic al Meu” (Luc.14, 26), iar ,,cel ce-și pierde viața pentru Mine, acela o va mântui” (Luc. 9, 24).

Monahismul este un rod ales al vieții sănătoase a Bisericii. El râvnește la aceeași desăvârșire a iubirii pe care Hristos a arătat-o, adică a urma întocmai desăvârșirii vieții Lui. Dobândirea acestei desăvârșiri înseamnă o retrăire a vieții lui Hristos pe pământ de către fiecare credincios.
Toate poruncile lui Hristos cheamă la această desăvârșire, însă omul, în starea căzută, nu este în stare să-i urmeze lui Hristos în pogorârea Sa la cele de jos, spre vârful piramidei întoarse. (1)
Obstacolul cel mare este mîndria, pentru că aceasta, potivit cuvântului Sfântului Siluan, „ne împiedică să iubim”
De aceea, toată viața în mănăstire are ca scop dobândirea duhului smereniei lui Hristos pentru a ajunge astfel și la desăvârșirea iubirii Lui.

Potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, toate mădularele Trupului Bisericii sunt înzestrate cu daruri duhovnicești care dau mărturie de părtășia lor la Hristos. El ajunge chiar să spună că „fiecare are de la Dumnezeu darul Lui” (1 Cor. 7 7). Însă toate darurile Duhului Sfânt s-au revărsat prin pogorârea lui Hristos la iad și înălțarea Lui mai presus de toate cerurile. La fel și monahismul, datorită felului smerit de viețuire, îi îngăduie monahului să urmeze, pe cât de mult e cu putință, pildei lui Hristos de smerenie și să devină părtaș al darului Duhului Său. Valoarea monahismului constă tocmai în aceea că îl călăuzește pe monah pe calea cea pogorâtoare de dragul noii porunci a lui Hristos. Și, negreșit, împlinirea poruncii Sale este viața veșnică

În viața lumii care ne înconjoară observăm tocmai fenomenul contrar. Observăm că se dă o luptă pentru putere, fiecare încearcă să se ridice deasupra celuilalt, să-i stăpânească pe cei mai slabi. Adevărata măreție a omului ni se dezvăluie atunci când înaintea smereniei aproapelui, el izbutește să se smerească și mai mult și să-i dea tot locul fratelui său. Aceasta este dumnezeiasca întreire însuflată de felul de viață cultivat de lepădările cuprinse în făgăduințele monahale.
Ucenicia în duhul Domnului nu este cu putință fără cultivarea virtuții smereniei, după cum Însuși Domnul poruncește: „Veniți la Mine totți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe Voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletele voastre, căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Mat.11, 29-30).
Este vorba despre o artă o știință pe care trebuie să le stăpânim dacă vrem să aflăm darul vieții pe care Hristos îl dă celor care Îl urmează „oriunde Se va duce” (Apoc. 14, 4). Deprinderea acestei științe duhovnicești și transmiterea adevăratului duh al Scripturii generațiilor viitoare este lucrarea și scopul nevoinței monahale.”

Colecția CRINII ȚARINII - Merinde pentru monahi - Arhm. Zaharia Zaharou
Editura Nicodim Caligrafu – Sfânta Mănăstire Putna 2012

Pentru o înțelegere mai bună a acestui articol vă recomandăm citirea celor postate inainte și ptr care aveți aici link-urile in ordinea lor:

1). Care-i calea ce duce la fericire?

2). Calatoria spre cele de jos ne salveaza!

3). ESENTA POCAINTEI SI A LUCRARII DUHOVNICESTI

4). Ce legatura poate fi intre ura de sine si iubirea adevarata?

5). Ce inseamna Marea Iubire a lui Dumnezeu!