Vechiul Testament
Profetul Iezechiel - o rămășiță bine plăcută lui Dumnezeu printre exilații evreii ca o dospitură pentru toată frământătura. Al III-lea mare profet de pe lista celor patru este Iezechiel. Numele său provine din limba ebraică (Iehzekel) şi în traducere înseamnă „Dumnezeu întăreşte” sau „Dumnezeu este tare.” Cartea Sa are 48 de capitole, iar în conţinutul ei întâlnim şi câteva texte care ne descoperă într-o măsură mai mică sau mai mare persoana Duhului Sfânt.
Mitropolitul Bartolomeu Anania în traducerea sa ne prezintă o frumoasă introducere la cartea profetului Iezechiel:
În anul 587 î. H., Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul, dărâmă templul, după ce-l jefuieşte, şi deportează populaţia. Regele Ioiachim este prins şi pus în lanţuri, dar, după toate probabilităţile, înainte de a porni la drum este ucis de câţiva adversari politici.

În lungul convoi al surghiuniţilor se află şi Iezechiel. Contemporan cu profetul Ieremia, dar mult mai tânăr decât el, nici pe departe n'ar bănui că ar putea să aibă o chemare asemănătoare şi să devină astfel un rob special al lui Dumnezeu.

Ajuns la capătul drumului, se instalează în colonia iudaică de pe ţărmul râului Chebar, nu prea departe de Babilon, şi trece prin fazele acomodării la noul său fel de viaţă. Exilaţii cunosc în el un preot desăvârşit, care ştie totul despre legea lui Moise şi aplicarea ei în viaţa cultică. Împreună cu conaţionalii săi trăieşte nu numai drama exilului, ci şi conştiinţa sfâşietoare că Nabucodonosor n'ar fi izbutit să dărâme templul dacă Dumnezeu nu Şi-ar fi părăsit dinainte locaşul, scârbit până la dezgust şi mânie de pornirile idolatre ale poporului ales.

Iată însă că în cel de al cincilea an al surghiunului său, Iezechiel este chemat la misiunea de profet; aceasta se face printr'o grandioasă viziune asupra slavei Domnului. Mandatul său va dura 22 de ani, adică din 592 până în 570, când este datată ultima sa profeţie.

Întreaga activitate profetică a lui Iezechiel se desfăşoară în exil. Ierusalimul apare de mai multe ori în opera sa, dar numai în vedenie; amănuntele descriptive i se datorează memoriei. Rolul său este ca, pe de o parte, să-i facă pe exilaţi să înţeleagă şi să accepte că dezastrul din 587 este consecinţa grelelor şi repetatelor păcate ale lor şi ale părinţilor lor şi, pe de altă parte, să le induce şi să le întreţină speranţa că, într'o bună zi, Dumnezeu nu-Şi va lăsa poporul să piară cu desăvârşire, ci-l va întoarce - chiar la dimensiunile unei „rămăşiţe” - în ţara lui, sub semnul unui nou început de istorie.

Pentru realizarea primului obiectiv, profetul nu încetează să denunţe, să avertizeze, să ameninţe şi să stârnească spaime: monoteismul e supremul bun al poporului ales; orice formă de alienare atrage după sine gelozia, mânia, urgia şi răzbunarea Domnului. Sub pana nici unui alt profet nu este sprânceana lui Dumnezeu mai încruntată decât sub aceea a lui Iezechiel. El are de înfruntat opoziţia falşilor profeţi care caută să întreţină un optimism ieftin, necontrolat şi fără acoperire, precum şi neîncrederea deportaţilor care, ca şi în cazul lui Ieremia la Ierusalim, sunt dispuşi să vadă în el mai degrabă un defetist, dacă nu de-a dreptul un trădător.

Pentru atingerea celui de al doilea obiectiv, profetul prefigurează mai mult decât o restaurare a stării de dinainte de exil: o nouă împărţire a teritoriului palestinian între triburile lui Israel (alta decât cea din vremea lui Iosua Navi), construcţia unui nou Ierusalim (altul decât vechea capitală a lui David) şi zidirea unui nou templu (altul decât acela al lui Solomon, conceput după cu totul alte criterii şi slujit de o preoţime perfectă, alta decât aceea din vremea lui Aaron). În acest sens, profetul dezlănţuie o fantezie pe cât de luxuriantă, pe atât de controlată; enunţată în generalitatea ei poetică, utopia este apoi construită pe dinlăuntru cu precizia şi minuţiile unui arhitect. E posibil ca acest demers să nu fi fost şi foarte convingător; deşi Iezechiel a fost numit drept părintele iudaismului postexilic, se pare că influenţa lui nu a fost atât de puternică pe cât se credea.

Fără să aibă talentul lui Isaia şi lirismul debordant al lui Ieremia, Iezechiel îşi construieşte opera cu mai multă rigoare. După introducere (capitolele 1-3), în cartea lui se pot distinge patru mari părţi: capitolele 4-24 cuprind, aproape în întregime, avertismente, ameninţări şi pedepse asupra fiilor lui Israel de dinainte de căderea Ierusalimului; capitolele 25-32, păstrând tonalitatea severă a primei părţi, cuprind profeţii împotriva neamurilor păgâne cu care fiii lui Israel s'au aliat în nelegiuiri sau care i-au asuprit fără să aibă un anume mandat divin; capitolele 33-39 îndulcesc tonul şi-i oferă poporului înrobit făgăduinţele şi perspectiva reaşezării în normalitate; în fine, capitolele 40-48 promovează imaginea viitorului stat israelit. Deşi această imagine pare o pură fantezie, ea se cere citită prin cheia simbolurilor pe care e structurată; pe de altă parte, ea pare să acrediteze ideea că dacă vechiul Israel, vechiul Ierusalim, vechiul templu şi vechea preoţie au putut deveni obiect al distrugerii, cele noi sunt menite eternităţii; în ultimă instanţă, ele prefigurează Biserica lui Hristos. De altfel, în acest segment există şi o profeţie mesianică limpede: uşa încuiată a templului, prin care trece Domnul (44, 1-3), nu e altceva decât prefigurarea Mariei care, fecioară fiind, L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu păstrându-şi şi după aceea starea de feciorie; textul se conjugă perfect cu profeţia din Isaia 7, 14.

Iezechiel este şi marele inspirat al viziunilor ample. Dintre ele, vrednice de amintit, pe lângă aceea a viitorului templu, sunt două: carul dumnezeiesc înconjurat de slava divină (1-3) şi câmpul cu oase uscate care prind carne şi viaţă (37, 1-14), prefigurând învierea cea de obşte de la sfârşitul veacurilor.

Dacă s'a observat, pe bună dreptate, că în opera lui Iezechiel nu există nici un singur moment în care fiii lui Israel să-i fi fost credincioşi lui Dumnezeu, el rămâne, totuşi, un profet al speranţei, restaurării şi înnoirii: „Şi le voi da o altă inimă; şi duh nou voi pune într'înşii; inima lor de piatră le-o voi smulge din trup şi le voi da o inimă de carne, pentru ca ei în poruncile Mele să umble şi rânduielile Mele să le păzească şi să le facă; şi ei Îmi vor fi Mie popor, iar Eu le voi fi lor Dumnezeu” (11, 19-20).

Sfânta Scriptură - Biblia - Mitropolit Bartolomeu Anania