Papismul și elenismul
Așa cum s-a arătat, diferențierea Creștinismului latin de Orodoxie s-a legat dintru început cu un interes duh anti-elen. Deja din secolul al IX-lea circulă în Occident (1) diferite scrieri anti-elene sub titlu: ,,Împotriva rătăcirilor grecilor”. După Schisma definitivă, anti-elenismul s-a înrădăcinat în măruntaiele ,,Bisericii” Papale și s-a păstrat nediminuat câtă vreme elenismul era unit cu Ortodoxia. ,,Roma niciodată nu a fost pritena grecilor. Iar dacă a fost cândva, prietenia nu a ținut mult”, consemnează, în secolul al XVI-lea, învățatul episcop al Kythirelor, Maxim Margounios. Dar și astăzi este valabil aceeași constatare: „Vaticanul rămâne cea mai mare putere și propagandă anti-elenă în lume” (Pr. Prof. Gheorghios Metallinos).

O scurtă privire asupra istoriei elenismului dovedește acest amar adevăr.

La 13 aprilie 1204, cu binecuvântarea papei Inochentie al III-lea, cruciații, așa cum am arătat, au cucerit Constantinopolul. Cetatea împărătească a trăit clipe înfiorătoare de teroare și groază: măceluri, violuri, incendieri, devastări, profanări ale sfintelor biserici ș.a. De atunci Constantinopolul nu și-a mai regăsit vechea lui putere și aceasta a dus în chip fatal la cucerirea lui de către turci. Înșiși istoricii occidentali mărturisesc că ,,purtarea cuceritorilor creștini de la 1204 a fost mult mai rea decât cea a turcilor de la 1453. Cuceritorii apuseni urau mai mult pe frații lor de o credință, decât au făcut-o musulmanii două secole mai târziu” (Ernle Bradford).
Chiar și ,,monahii și egumenii latini au luat parte la jafuri”. Papa și-a exprimat satisfacția pentru faptul că ,,Constantinopolul a revenit la mama lui, la Sfânta Biserică Catolică”.
În epistolele sale atestate istoric caracterizează acest eveniment ca ,,o grandioasă minune” și a susținut că „latinii au fost organul Proniei dumnezeiești care i-a pedepsit pe eleni pentru refuzul lor de a accepta conducerea Bisericii Romane.”

Stăpânirea francilor în Constantinopol a ținut patruzeci și șapte de ani, în timp ce în alte părți mult mai mult (în Cipru până în sec. al XVI-lea, în Creta până în sec. al XVII-lea, iar în Eptanisia până în sec. al XVIII-lea). Romeii, în urma atâtor nenorociri suferite în acești ani (instalarea ierarhiei latine și alungarea clericilor ortodocși, răpirea averii bisericești, latinizări cu sila ș.a.), au conștientizat că neamul se primejduia mai mult din partea papistașilor decât din cea a otomanilor. Acest adevăr este cuprins în cunoscutele cuvinte ale antiunioniștilor din secolul al XV-lea: ,,Mai bine să vezi în mijlocul Constantinopolului turban de turc cuceritor, decât caschetă francă”, precum și în Învățăturile Sfântului Cosma Etolianul, în secolul al XVIII-lea: ,,Un antihrist este papa; și al doilea este acesta care este pe capul nostru... Pe papa să-l blestemați, deoarece el va fi pricina”.

Mărturii incontestabile dovedesc astăzi că locuitorii papistași din regiunile grecești, dirijați întotdeauna de Roma, au o atitudine absolut negativă, antigrecească față de Revoluția de la 1821. ,,Preferau turcimea în loc de grecime”, consemnează istoricul Ioannis Filimon.
Menționăm drept dovadă o epistolă episcopului latin Tinos, din 8 mai 1822, unde se destăinuiesc următoarele: ,,De îndată ce a început revoluția acestui neam grec, am urmărit cu toată sârguința să păstrez, atât eu cât și toți ,catolicii, o desăvârșită neutralitate. Și până în prezent nici un catolic nu a pus mâna pe aramă împotirva suveranului (adică a sultanului). Dar pentru că din acest motiv m-am primejduit împreună cu tot clerul și exista un mare pericol să ni se răpească bisericile, îndată am cerut ajutorul și protecția Franței”.

În 1919, când britanicii discutau înapoierea Constantinopolului Greciei, Vaticanul a declarat că prefera ,,să vadă semiluna sus pe Sfânta Sofia decât Crucea grecească”
Iar în urma Catastrofei din Asia Mică din 1922, papa a fost primul care a trimis telegramă de felicitare lui Kemal Ataturk.

,,Chestiunea Macedoneană” este creație a propagandei papale din 1601. Cînd în 1986 este creat statul independent al scopienilor, Vaticanul pregătește pe față politica sa anti-grecească: organizează o expoziție de icoane ortodoxe grecești, pe care le prezintă ca fiind ,,artă macedoniană”, tipărește encilice papale și în falsa ,,limba macedoneană”, iar în același dialect papa le transmite binecuvântări de la Sfântul Petru. Sunt cunoscute legăturile de prietenie ale Vaticanului cu Biserica schismatică a scopienilor, pe care urmărește să o încadreze în Uniație.

(1) - Creștinii ortodocși din Imperiul Roman de Răsărit au fost cunoscuți în istorie sub mai multe denumiri: romei, rum, drepslăvitori ș.a. După despărțirea lor de Ortodoxie, papistașii i-au numit adesea pe ortodocși ,,eretici”, ,,schismatici” sau ,,greci”, termenului din urmă dându-i-se și o conotație peiorativă. Apelativul acesta a fost extins cu timpul asupra tuturor ortodocșilor (v.,,greek-orthodox”), indiferent dacă aveau sau nu ca limbă maternă greaca. Ulterior, după impunerea violentă a uniației, pentru comunitățile nou create s-a folosit denumirea de ,,biserici greco-catolice unite cu Roma” pentru a indica în mod neadevărat și înșelător apartenența acestora la ambele ,,tradiții”, ortodoxă (,,greacă”) și papistașă (,,catolică). În fapt, aceștia se lepădaseră de Ortodoxie.(n.ed.)

Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și Dumnezeu
Sfânta Mânăstire Paraklitu Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos - 2010