de Simeon Kraiopoulos | Vizionări: 643
Cele trei pricini ale tristeții.
.... toți, mai mult sau mai puțin, cunoaștem și fericirea, cunoaștem și tristețea sau mâhnirea, dar le trăim amestecate. Când avem fericirea, ce fel de fericire avem? Se poate, adică, să aibă cineva tristețe bună, după Dumnezeu, sau rea, când este fără Dumnezeu. Asemenea bucuria, poate fi bună sau rea. Să-mi îngăduiți să spun câteva cuvinte despre această problemă și să începem de la tristețe.
Am putea să spunem că avem trei feluri de tristețe. Desigur, există multe înfățișări ale tristeții, dar am putea să le încadrăm pe toate în cele trei feluri la care ne vom referi.
Există o tristețe pe care omul și-o crează înlăuntrul lui, o tristețe rea.
O altă formă a tristeții este cea care vine fără voia noastră, pricinuită de faptul că ni se întâmplă diferie lucruri neplăcute.
Al treilea fel de tristețe este cea care înt-un fel depinde de noi, însă este de la Dumnezeu. Și primul fel de tristețe am spus că depinde de noi, dar nu este de la Dumnezeu.
Tristețea din înrâuire demonică sau dintr-o stare de boală.
Vă veți aminti faptul că Apostolul Pavel, când scrie Corintenilor, le vorbește despre tristețea după Dumnezeu și despre cea care nu este de la Dumnezeu. Când asupra omului vine o nenorocire, o strâmtoare, o greutate, se poate ca acea tristețe care le însoțește să nu fie de la Dumnezeu, ci de la diavolul. Și dacă cineva se lasă pradă acestei tristeți, nu numai că suferă, dar deja păcătuiește. Există anumiți oameni care din cauza bolii sufletești, a structurii sufletești sunt răpuși de tristețe. Și cea mai mică adiere îi strivește, îi strâmtorează, le crează un gol sufletesc. Dacă avem în vedere faptul că din pricina structurii lor se naște această tristețe, dar și pentru că nu cunosc cum stau lucrurile despre aceasta sau pentru că nu lucrează pe măsură, atunci putem să spunem că sufletul se umple de tristețea care nu este după Dumnezeu, o repet, și care nu numai că îi chinuiește, îi tiranizează, dar săvârșește și păcat.
Există și situații în care cineva se întristează pentru ceea ce i s-a întâmplat, poate pentru faptul că a săvârșit un păcat. Altceva este, însă, să te întristezi având pocăința în sufletul tău și altceva este să te mâhnești pentru că ți-a fost atins egoismul, iubirea de sine. Una te izbăvește, cealaltă te pierde, te afundă.
Să luăm un exemplu: când te lupți să devii un bun creștin, se întâmplă ceva și păcătuiești. Dacă ești stăpânit de o tristețe care îți înăbușă sufletul, această tristețe nu este după Dumnezeu, ci demonică, spune Apostolul Pavel, pentru că nu te întristezi din pricina faptului că ai păcătuit și astfel te împotrivești voii lui Dumnezeu. Dacă, însă, te întristezi pentru acest motiv, vine pocăința în sufletul tău, vine zdrobirea de inimă, apar lacrimile. Și crezi că Dumnezeu te iartă când îți mărturisești păcatul tău și simți că sufletul tău se izbăvește, ca și cum ar fugi o greutate înfricoșătoare de deasupra ta.
Când, însă, căderea aceasta te atinge – tu deja având o părere bună despre tine însuți, pe care acum nu o poți s-o mai ai – te umilește în sensul cel rău și te expune în ochii tăi și în ochii celorlalți, atunci nu poți s-o suporți, te întristezi exagerat și deznădăjduiești și chiar dacă te mărturisești, nu vei simți izbăvire, pentru că în aceste situații, când merge cineva să se spovedească, o face mai mult ca să-și satisfacă egoismul sau să se întâmple ceva, încât să nu se mai simtă rănit în egoismul său.
Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007
Prin întreita slujire pe care o are - sfinţitoare, învăţătorească şi ocârmuitoare - conduce sufletele pe calea mantuirii.
Între duhovnic si ucenic trebuie sa existe o rezonanta care se extinde spre Hristos și ajunge la o unire.
Acesta a fost din totdeauna rolul preotului în Biserică. Altfel am fi mers pe drumul ereticesc al acestei autosuficientei de care vorbesti mai sus, ne-am fi interpretat singuri starea duhovniceasca samd.
Multumesc!
Cristian Stavriu
Este dureros după ce de multe ori am fost autosuficienţi, noi prin noi, să descoperim că nu e chiar aşa.
Întrebarea este spre cine suntem dispuşi să ne îndreptăm?
Un duhovnic bun este capabil să ne aline suferinţa îndreptându-ne Calea spre Adevăr şi Viaţă.
Mi-e greu sa-ti dau un raspuns asa la modul general deoarece ceea ce se petrece cu tine este un lucru unic in felul lui si cauzele pot fi diverse. Mi-e greu sa-ti spun ce se petrece in sufletul tau si-n al celor de langa tine si de ce se petrece asa. Solutia primordiala este ca tu sa te pozitionezi corect fata de tine insusi , fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Cum vei reusi aceasta? E important să înțelegi că singura scăpare în lumea aceasta, singura sursă de bine este Dumnezeu care a zis: „ Eu sunt Calea, Adevărul si Viata!” sau „veniti la mine toti cei împovarați și eu voi da odihnă sulfetelor voastre...”, „îndrăzniți Eu am biruit lumea”.
Întotdeauna exista sansa! Dumnezeu este minunat, este Bunătatea întruchipată. Trebuie săajungi să-L cunoști.
Noi cei ce-ți suntem alături te vom ajuta, te vom spijini și ne vom ruga pentru tine. Ai nădejde mare cătotulva fi bine dar trebuie să înțelegi întâi de toate cum stau lucrurile, care este adevărul,unde trebuie să te îndrepți.
Maica Domnului să-ți mângâie sufletul și să-ți aducă în suflet speranța și puterea de porni spre Dumnezeu cu tot sufletul!
Mai vorbim!
Cristian Stavriu
Tristeţea este lipsă de speranţă în Dumnezeu.
Tristeţea este bună doar atunci când va avea ca efect reorientarea speranţei spre Binele după Voia Lui Dumnezeu.
A nu se confunda suferinţa cu tristeţea. Tristeţea cauzează suferinţă, dar suferinta poate fi cauzata si de altceva precum lovituri fizice, pierderea momentana a ceva iubit sau vederea suferinţei la cineva drag.
