de Siluan Athonitul | Vizionări: 5202
Ce poate fi mai înălțător, mai splendid, mai minunat decât acest cuvânt izvorât din Duhul Sfânt prin persoana Sfântului Siluan Athonitul? Eu personal n-am citit cândva ceva mai sublim (alături de „Imnul Iubirii Sfântului Apostol Pavel I Corinteni c.13) și care să mă impresioneze atât de profund ca acest cuvânt al sfântului Siluan despre Iubirea Vrajmașilor. Cu siguranță acest cuvânt, întreg, poate ține loc de rugăciune, poate fi rostit oricând ca o rugăciune căci vibrează în el puterea iubirii dumnezeiești, rezonează direct cu sufletul omului (chiar cuprins de păcate).
Aș putea spune că cine nu citește acest cuvânt cu putere multă al Sf. Siluan este văduvit într-o anumită măsură de sentimentul iubirii lui Dumnezeu.
„Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmași. Sufletul învățat să se roage de harul lui Dumnezeu iubește și-i este milă de fiece făptură și mai cu seamă de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce, și a suferit cu sufletul pentru noi toți.
Domnul m-a învățat să iubesc pe vrăjmași. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmași, dar Duhul Sfânt ne învață iubirea, și atunci ne va fi milă chiar și de demoni, pentru că s-au dezlipit de bine și au pierdut smerenia și iubirea de Dumnezeu.
Vă rog fraților, faceți o încercare. Dacă cineva vă ocărăște sau vă disprețuiește sau smulge ce e al vostru, sau prigonește Biserica, rugați pe Domnul zicând: „Doamne, noi toți suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi și întoarce-i spre pocăință!” Și atunci vei purta în chip simțit harul în sufletul tău.
La început silește inima ta să iubească pe vrăjmași, și Domnul, văzând dorința ta cea bună, te va ajuta în toate, și experiența însăși te va povățui.
Dar cine gândește rău de vrăjmași, acela n-are în el iubirea lui Dumnezeu și nu-l cunoaște pe Dumnezeu.
Dacă te vei ruga pentru vrăjmași, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe vrăjmași, să știi că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har al lui Dumnezeu desăvârșit, dar e de ajuns pentru mântuire. Dacă însă îi ocărăști pe vrăjmașii tăi, aceasta înseamnă că un duh rău viază întru tine și aduce gânduri rele în inima ta; pentru că, așa cum a spus Domnul, „din inima omului ies gândurile bune și gândurile rele”. (Mt. 15, 19).
Omul bun gândește: „Tot cel ce rătăcește de la adevăr piere” și, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmași. Cine a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viața pentru oamenii care nu se mântuiesc și varsă multe lacrimi pentru popor, și harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmași.
Dacă nu-i iubești, măcar nu-i ponegri și nu-i înjura; și acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă și-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el și, dacă nu se pocăiește, va merge după moarte acolo unde sălășuiesc duhurile rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!
Înțelegeți! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotrivesc Lui. Inima mea suferă pentru ei și lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi și raiul și chinurile sunt limpezi: le cunoaștem prin Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o și Domnul: „Împărăția lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” (Lc. 17, 22)!
Așa că încă de aici începe viața veșnică; și chinurile veșnice încep și ele încă de aici.
Pentru mândrie se pierde harul și, împreună cu el și iubirea de Dumnezeu și îndrăzneala în rugăciune; și atunci sufletul e chinuit de gândurile cele rele și nu înțelege că trebuie să se smerească și trebuie să iubească pe vrăjmași, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.
Tu zici: „Vrăjmașii prigonesc Sfânta noastră Biserică. Cum îi voi iubi oare?”.
Dar la aceasta eu îți voi spune: „sufletul tău sărman n-a cunoscut pe Dumnezeu, n-a cunoscut cât de mult ne iubește și cu cât dor așteaptă ca toți oamenii să se pocăiască și să se mântuiască. Domnul e iubire și El a dat pe pământ pe Duhul Sfânt Care învață sufletul să iubească pe vrăjmași și să se roage pentru ei, ca ei să se mântuiască. Aceasta și este iubirea. Dar dacă îi judecăm după fapte, merită să fie pedepsiți”.
Salvă Domnului că ne iubește atât de mult, ne iartă păcatele și prin Duhul Sfânt ne descoperă tainele Lui.
Domnul ne-a dat porunca: „Iubiți pe vrăjmașii voștri” (Mt 5, 44).
Dar cum să-i iubim când ei ne fac rău? Sau cum să-i iubim pe cei ce prigonesc Sfânta Biserică?
(Iată că aici se regăsește concret, clar și foarte limpede un răspuns din Duhul Sfânt pentru cei ce sunt în nedumerire cum să procedăm cu „cei ce ne fac rău și cei ce prigonesc Sfânta Biserică)
Când Domnul mergea spre Ierusalim și samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan Teologul și Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer și să-i nimicească pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: „N-am venit să pierd, ci să mântui” (Lc. 9, 54-56). Așa și noi trebuie să avem un singur gând: ca toți să se mântuiască.
Sufletul să aibă milă de vrăjmași și să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr și merg în iad. Aceasta e iubirea față de vrăjmași. Atunci când Iuda se gândea să vândă pe Domnul, Domnul i-a răspuns cu milă (Mt. 26, 50); tot așa și noi trebuie să fim cu milă față de cei ce se rătăcesc și se pierd, și atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu. Iubirea e cunoscută prin Duhul Sfânt. Iar pe Duhul Sfânt sufletul îl recunoaște prin pace și dulceață. O, cum trebuie să-I mulțumim Lui Dumnezeu că ne iubește atât de mult. Gândiți-vă, fraților prea iubiți: Unui suflet păcătos Domnul îi dă Duhul Sfânt și-l face să cunoască mila Lui. Iar pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu nu e nevoie de bogăție, trebuie doar să-L iubești pe aproapele, să ai duh smerit, să fii înfrânat și ascultător și pentru aceste fapte bune, Domnul ne dă să-l cunoaștem.
Și ce poate fi mai de preț pe lume decât această cunoaștere? Să cunoști pe Dumnezeu, să știi cum ne iubește, cum ne înalță duhovnicește!
Unde găsești un asemenea părinte care să moară pe cruce pentru fărădelegile copiilor? De obicei, un părinte se mâhnește și își plânge fiul care trebuie pedepsit pentru nelegiuirile lui; dar, deși îi e milă de fiul său, îi spune în același timp: „N-ai făcut bine și ești pedepsit după dreptate pentru faptele tale cele rele”.
Domnul însă nu ne spune niciodată aceasta. Ca și pe Apostolul Petru, El ne va întreba: „Mă iubești tu pe Mine?” (In 21, 15). Tot așa și în rai va întreba toate noroadele: „Mă iubiți voi pe Mine?” Și toți vor răspunde: „Da, Doamne, Te iubim. Tu ne-ai mântuit prin pătmirile Tale pe cruce și acum ne-ai dat în dar Împărăția cerurilor”.
Și nu va fi în cer nici o rușine, cum au fost rușinați Adam și Eva după cădere, nu va fi decât blândețe, iubire și smerenie. Nu o smerenie așa cum o vedem acum, când ne smerim și îndurăm reproșuri sau când ne socotim mai răi decât toți; ci în toți va fi smerenia lui Hristos, care e de neînțeles pentru oameni, afară de cei care au cunoscut-o prin Duhul Sfânt.”
Între iadul deznădejdii și iadul smereniei – Cuviosul Siluan Athonitul – Editura Deisis Sibiu 2001
Ne bucuram ca esti de acord cu cuprinsul textului, caci aceasta era foarte important. In textul Sfântului Siluan se regăsește autenticitatea spiritualității ortodoxe de 2000 de ani nestirbita de vreo pata sau zbarcitura. Iti recomand sa citesti cu dragoste si sinceritate in continuare articolele de suflet de pe acest portal si astfel cei intelege de ce suntem ortodocsi si tinem pe viata si pe moarte de credinta „parintilor si a stramosilor nostri”.
In ceea ce priveste etimologia cuvintelor cred ca te-ai ratacit un pic nestiind filologia.
Si ca sa incep de la sfarsit, hai sa pornim cu cuvantul craciun:
Etimologia cuvantului Craciun este una dintre cele mai discutate etimologii din lingvistica romanica "si nici pana astazi nu exista un acord general". Cercetarile din ultimul timp au dus la concluzia ca doi termeni latini: calatio si creatio sunt indreptatiti sa explice originea cuvantului Craciun, atat dupa forma, cat si dupa inteles.
Dictionarul limbii romane moderne si Dictionarul explicativ al limbii romane, ca si Tratatul Academiei de Istoria limbii romane, inscriu etimologia din creatio, in timp de Dictionarul dialectului aroman si Dictionarul de istorie veche a Romaniei deduc cuvantul Craciun din calatio. Dictionarul Academiei afirma insa despre Craciun ca "dintre toate etimologiile propuse, nici una nu este sigura".
Rezolvarea problemei a fost reluata de academicienii Al. Rosetti si Al. Graur, care au ajuns la concluzia ca latinul creatio explica si dupa forma si dupa inteles etimologia cuvantului Craciun. Vom cauta sa analizam in continuare in ce masura teza respectiva poate fi acceptata sau respinsa.
Kracun, afirma Al. Rosetti, "reprezinta tratamentul asteptat in slava al termenului latin creatione", care a patruns in slava din limba latina prin mijlocirea limbii Bisericii. Populatiile slave din provinciile dunarene, care convietuiau cu populatiile romanizate locale, au adaptat la maniera lor de a pronunta termenul latin creatione, partea de modificare fonetica proprie romanei marginindu-se la alterarea lui a slav neaccentuat in a. Craciun apare in romana, in sarbo-croata si in maghiara. "Termenul maghiar kardcson, karacsony trebuie explicat de asemenea prin slava (kracun), potrivit legilor fonetice din maghiara".
In limbile slave, kracun "apare in vecinatatea lumii romanice - el lipseste din polona - caci termenul este de origine latina". In limbile romanice, termenii pentru a denumi "Craciunul" sunt derivati lin latinescul natalis si din latinescul calendas. "Pe langa acesti termeni, limba Bisericii a intrebuintat si pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare de "faire Mitre du neant". Creatio, cu sensul de "dies creationis Christi" are pendant in termenul neogrecesc hristougenna, "la nativite de Jesus Christ".
Din punct de vedere teologic, aceasta afirmatie a lui Al. Rosetti nu poate fi acceptata. In Simbolul de credinta de la Sinodul I ecumenic din 325, care reprezinta invatatura de baza a Bisericii crestine, in art. 2 se afirma clar despre Iisus: "nascut, nu facut, cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut" (s-au creat). Avem doua verbe cu inteles distinct, care nu se pot nici suprapune si nici considera sinonime. Nu se pot confunda nascut cu facut sau creat.
Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este urmatorul: Iar nasterea lui Iisus Hristos asa a fost. Cuvantul grec genesis, -eos (nastere) a fost tradus in latina, in Vulgata, cu generatio, -onis (generatie, nastere din parinti) sinonim cu "natalis". Limba Bisericii nu a intrebuintat si pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de "faire naitre du neant". Iisus Hristos S-a nascut din veci din Tatal, "fiind de o fiinta cu Tatal, si "la plinirea vremii" s-a nascut cu trupul fara de pacat din Fecioara Maria si de la Duhul Sfant.
Lumea vazuta si nevazuta a fost creata de Tatal prin Fiul, Care este Cuvantul, (Logosul sau Ratiunea divina (La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut (Ioan 1, 1-3). Textul latin: In principio erat verbum, et verbum erat apud Deum, Deus erat verbum. Omnia per ipsum facta sunt: et sine ipso factum nihil, quod factum est.
Textul scripturistic este clar, el cuprinde verbul facio, -ere si Cel ce face sau creeaza este Iisus Hristos, Logosul lui Dumnezeu, si nu are nimic comun cu afirmatia "faire naitre du neant", atribuita verbului creare din latina pentru Iisus Hristos.
In limba romana nu avem un urmas pentru creatio. Creare, creatura sunt neologisme carturaresti (din fr. creer). Din latinul natalis avem insa in romana cuvantul nat, de unde expresia: Tot satul isi are natul lui, adica fiecare cu obarsia, cu generatia (generatio, -onis) neamului sau, din care se naste fiecare. Cuvantul nat (natus) nu are legatura cu Craciun-ul, ca in limbile romanice apusene, si cu atat mai putin nu are o legatura cu creatio.
Precizam: cuvantul Craciun in limba romana este cuvant de origine populara, nu termen oficial al Bisericii. Termenul Bisericii este Nasterea Domnului (Nascere Domini), asa cum o exprima troparul zilei, care specifica sensul sarbatorii: Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru...; Christi Natalis, Nativitas Domini; in alb. Kershendelle. Din slava bisericeasca termenul s-a tradus in limba romana in Cazania de la Govora, 1642, si in Cazania lui Varlaam, 1643, cu "Sarbatoarea Nascutului".
Pentru justificarea originii slave a cuvantului Craciun, Al. Rosetti aduce ca exemplificare termenii, slavi din limba romana: dr. Rusalii, Rusale, ar. arusal'e, megl. rusal'a ("Termenul megleno-roman trebuie explicat direct prin bulgara"), si dr. colinda, care "reproduce forma fonetica a termenului v. sl. "koleda". "Dr. Rusalii, Rusale nu poate fi explicat direct din lat. Rosalia, pentru ca acest termen ar fi trebuit sa fie redat in romana prin rusaie sau rusaii.
In acest caz trebuie sa ne adresam limbilor slave, unde termenul latin e redat prin v.sl., bg. rusa-lija (bg. rusalii, pl. rusalki druzini), s.cr. ruslaj(i), rusalja, slovena rusalcek, risalcek, i din vechea slava si bulgara este redat normal, in daco-romana, prin l", "fiind vorba ca si la creatio de un termen venit din latina balcanica", adica Rosalia. Mentionam ca pana astazi in tinutul Zarand si Tara Motilor se foloseste in popor, alaturi de Rusalii, si termenul Rusai.
Despre colinda, insusi Al. Rosetti afirma: "Romana a cunoscut un termen venit direct din lat. calendae; el a fost conservat pana in zilele noastre in nord-vestul Ardealului si pastreaza aspectul fonetic original, cu -r: corinda, a corinda si corindatori. Corinda provine din carinda, forma asteptata, contaminata cu colinda, din slava. Existenta lui carinda e confirmata prin prezenta in daco-romana a lui carindar din lat. calendarius".
Se pune intrebarea: se poate afirma despre termenul dr. colinda ca "e imprumutat din latina in epoca slava comuna"? De vreme ce pana astazi se pastreaza in limba romana termenii: carinda - corinda, corindatori, carindar, este firesc ca acesti termeni legati de termenul Craciun sa provina, impreuna cu termenul Craciun, din epoca daco-romana (sec. II-VI, VII), anterior epocii slave comune. Termenul carinda - corinda este legat si de un alt termen venit din epoca daco-romana, de refrenul liturgic cantat in carinde “ corinde: lerui Doamne, lerui, ler, provenit din ebraicul Halleluiah (laudati pe Domnul), transcris in gr. Allelouia, si din greaca in latina: alleluia. Cu rotacizarea lui -l intervocalic, alleluia a devenit in daco-romana aleruia, iar prin afereza lui a- initial neaccentuat a devenit leruia, prescurtat lerui, ler..
Cu latinul calatio, afirma Al. Graur, care insemna "chemare", si anume chemarea pe care o lansau preotii la zi intai a fiecarei luni, de unde si numele de kalendae, care se dadea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, corect carindar n.n.), "ne-am apropiat destul de mult din punctul de vedere al formei, caci rezultatul pe care-l asteptam in romaneste era caraciune. Dar de data aceasta ne poticnim la inteles: Craciunul nu e la zi intai si nu presupune nici o chemare. De altfel, nu se vede de ce crestinii ar fi adoptat un termen folosit de preotii politeisti. Etimologia justa, dupa parerea mea, ne-o furnizeaza latinul creatio, adica "creare", in sens de "nastere". Parerea se dovedeste insa gresita, fiindca termenul "creare" nu are sensul ele "nastere", cum am aratat mai sus.
Al. Graur mentioneaza despre Kraciun, cum mentionase si Al. Rosetti, ca se gaseste numai pe teritoriile apropiate de tara noastra, "ceea ce arata ca in cazul acesta slavii au imprumutat ele la noi, si nu invers. Poate ca tot din romana provine si numele maghiar karacsony (primul a se explica prin aceea ca in maghiara nu se incep de obicei cuvintele cu un grup de consoane)".
Obiectiunea adusa de Al. Graur ca nu se poate accepta calatio pentru Craciun, fiindca "ne poticnim de inteles: Craciunul nu e la zi intai si nu presupune nici o chemare. De altfel, nu se vede de ce crestinii ar fi adoptat un termen folosit de preotii poiiteisti", comporta o lamurire, pentru care va trebui sa ne referim la informatiile de istorie bisericeasca universala din epoca pale-ocrestina.
In Biserica din Rasarit, Dies Natalis Domini corporalis, Christi Natalis, nu a fost de la inceput o sarbatoare aparte, individualizata, ca in Biserica din Apus, decat numai incepand din a doua jumatate a secolului al IV-lea. Sarbatoarea aceasta in Biserica din Apus a fost instituita oficial de papa Liberius (325-366) la 25 decembrie la Roma pe la anul 353.
Nasterea Domnului in Biserica din Rasarit se sarbatorea impreuna cu Botezul Domnului la 6 ianuarie, sarbatoare numita Descoperirea sau aratarea lui Dumnezeu, fiindca la Botezul Domnului s-a descoperit lumii Sfanta Treime, Fiul botezandu-se in Iordan, Sfantul Duh coborat. in chip de porumbel, iar "glasul Tatalui din ceruri zicand: Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit (Matei 3, 16-17; Marcu 1, 9-11 ; Luca 3, 21-22). Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Dar de ce aceasta descoperire a Lui se numeste Aratare? Pentru ca El nu s-a facut cunoscut tuturor la nastere, ci la botezul Sau, deoarece El pana in aceasta zi nu era cunoscut multimii".
Constitutiile Apostolilor, redactata in sec. al IV-lea, in Siria sau Palestina, arata ca "cea mai insemnata zi sa va fie Epifania, in care Domnul ne-a aratat Dumnezeirea Sa; si aceasta sa fie in a VI-a zi a lunii a zecea" (6 ianuarie). Epifania era socotita prima dintre marile sarbatori ale anului bisericesc si cea mai importanta si cu ea incepea anul mantuirii sau Anul Nou bisericesc in Rasarit. Epifania a fost numita de populatia crestina daco-romana dupa caracteristicile ei, Apa boteaza, Bahoteaza, Boboteaza, ceea ce dovedeste vechimea crestinismului nostru ortodox de rit oriental.
In a doua jumatate a secolului al IV-lea a fost adoptata si in Biserica apuseana sarbatoarea Epifaniei, insa cu o tripla semnificatie: Botezul Domnului, minunea din Cana Galileii si Adorarea magilor, cu timpul, facand ca accentul sa cada pe Adorarea magilor, sarbatoarea fiind cunoscuta sub numele de Festum Magorum, Festum Trium Reguni sau Festum Stellae. Sarbatoarea Christi Natalis, Nativitas Domini, a fost primita din Apus si in Bisericile din Rasarit cu termenul tradus "Nasterea lui Hristos" sau "Nasterea Domnului".
In Biserica din Constantinopol, sarbatoarea Nasterii Domnului la 25 decembrie s-a introdus prin anul 379 sau 380, cand Sfantul Grigorie de Nazianz a tinut o cuvantare teologica speciala. In Cezareea Capadociei tot cam in acelasi an, in Antiohia la 376, in Alexandria catre anul 430, in Biserica din Ierusalim s-a introdus sub episcopul Juvenal, pe la 455-458, iar in Iliricum, de care depindea si Biserica din fosta Dacie Romana, s-a introdus "nu mult dupa 380". Biserica Armeana n-a primit sarbatoarea Nasterii Domnului la 25 decembrie si a ramas la vechea traditie orientala a Epifaniei.
O data cu generalizarea sarbatorii individualizate a Nasterii Domnului - Dies Natalis, Nativitas Domini, Christi Natalis - la 25 decembrie in Bisericile din tot Imperiul Roman din a doua jumatate a secolului al IV-lea si in secolul al V-lea, prima mare sarbatoare bisericeasca a anului se muta de la 6 ianuarie la 25 decembrie, luand cu ea si atributele de An Nou, "Craciunul fiind socotit in popor drept An Nou - pana astazi, - avand unele caractere ce amintesc in chipul cel mai evident de "Kalendae Januariae".
Anul Nou civil de la 1 ianuarie este numit in popor, pana astazi, Craciunul mic. Astfel, 25 decembrie sau stilul de Craciun, a fost cel mai mult intrebuintat. In Germania a fost intrebuintat pana in secolul al XVI-lea, in Anglia din secolul al VII-lea pana in secolul al XIII-lea, in Franta numai in 1564 s-a hotarat inceperea Anului Nou la 1 ianuarie, iar in Rusia schimbarea s-a facut sub Petru cel Mare. In Cancelaria papala era folosit si in secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae Romanae.
Dupa hotararea Sinodului I ecumenic (325), episcopul cetatii Alexandria, unde se afla farul astronomic era insarcinat sa anunte tuturor episcopilor din Imperiul roman data sarbatorii Pastilor, care trebuia sa aiba loc in prima duminica dupa echinoctiul de primavara, dupa luna plina, si sa nu coincida cu Pastile evreilor, Pastile crestin fiind legat de 13 spre 14 Nisan (luna martie), echinoctiul de primavara la evrei, cand avusese loc Cina cea de Taina a Domnului cu Apostolii, invierea a avut loc "in prima zi a saptamanii", dupa echinox, adica dupa 14 Nisan, duminica, pentru care duminica (lat. dies dominica) este "Ziua Domnului".
Sarbatoarea Pastilor crestin fiind legata de fazele lunii pline, dupa echinoxul de primavara, era cu data schimbatoare, si ea trebuia anuntata tuturor crestinilor la inceputul anului bisericesc, fiindca de data Pastilor erau legate si celelalte sarbatori bisericesti cu data schimbatoare, ca Floriile, Inaltarea, Pogorarea Duhului Sfant, precum si "lasata secului (siecus) de carne" (carniliga) si "de branza", caslegi (caseum liga) si inceputul "paresimilor" ( quadrage-siraa - quaresima), "postul Pastilor".
Acest carindar (calendarius) crestinii trebuiau sa-l cunoasca pentru aplicarea in viata lor religioasa si il cunosteau numai de la preotii lor, care-l faceau cunoscut in biserici, la inceputul anului, la marea sarbatoare crestina Nasterea Domnului, la 25 decembrie, cand aveau loc si sarbatorile de iarna ale solstitiului, si cand crestinii erau vestiti si chemati la biserici in mod sarbatoresc prin carinde - corinde de corindatori la marea sarbatoare crestina, care era prima mare calatio din an si care justifica etimologia, discutatului termen popular Craciun din calatio.
In lumina realitatilor istorico-ecleziastice din secolele IV-V din Romania Orientala, dezbatuta etimologie a cuvantului popular Craciun se justifica si dupa inteles si dupa forma, fonetic, venind din epoca dacoromana din lat. calatio, -onem, caraciune, prin contractie Craciun (dr. ar. megl.; ar. carciun, craciun, megl. carciun) cu rotacizarea lui -l intervocalic si cu -c provenit din t+i+o, u, ca in taciune (titionem, fecior - fetiolus, picior - petiolus etc. Teza originii cuvantului Craciun din creatio, -onem trebuie parasita.
In ceea ce priveste numele lui Iisus:
In limba greaca, limba in care s-a scris in original Noul Testament, apare (ca pronuntie fonetica) numele "Iesu Hristu", cu un "u" lung (in Hristu). Numele "Iesu" provine de la ebraicul (ebraica a fost limba originala a Vechiului Testament) "Jehosua", care inseamna "Jahwe (Dumnezeu) este Mântuitor" (Matei 1.21). In ambele cazuri numele incepe cu "Je", care in pronuntia curenta devenea un "i" lung. Motivul pentru care ortodocsii considera necesar ca in româneste sa se scrie IISUS in loc de ISUS este pentru pronuntarea numelui cit mai aproape de forma originala.
In vremea lui Iisus, numele acesta era foarte obisnuit in Palestina (cum ar fi la noi "Ion"). Teologii ortodocsi au considerat necesar sa foloseasca numele "IISUS" pentru Mântuitorul, și pentru a se face distinctie intre IISUS HRISTOS si ceilalti oameni care aveau numele "ISUS". Deci, pentru a sublinia unicitatea lui Hristos.
Uite un ex ,textul de la ….Apoc 22,21
“Harul Domnului- Iisus Hristos-, cu voi cu toţi! Amin.”(romana)
“Ἡ χάρις τοῦ κυρίου ἡμῶν -Ἰησοῦ Χριστοῦ -μετὰ πάντων ὑμῶν Ἀμήν”(greca)
“gratia Domini nostri -Iesu Christi -cum omnibus “(latina)
“Darul Domului nostru Iisus Hristos cu toti cu voi!Amin” (Buc.-1688)
” Darul Domnului nostru Iisus Hristos, cu voi cu toti! Amin!(Blaj-1789)
Precum vezi , problema pleaca de la traducerea latina,care nu traduce cat mai fidel textul original ,adica cel grecesc.
Uite alt ex…Efeseni 1,1 ….
Hai sa pun intai textul in greca,adica textul original…
“χάρις ὑμῖν καὶ εἰρήνη ἀπὸ θεοῦ πατρὸς ἡμῶν καὶ κυρίου —Ἰησοῦ Χριστοῦ —”(greaca)
“gratia vobis et pax a Deo Patre nostro et Domino — Iesu Christo — “(latina)
“Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul —Iisus Hristos—!”
Precum vezi,traducerea latina a mai ciuntit un “i”.
Deci:
Iisus, numele propriu al Fiului lui Dumnezeu, este redarea greaca a ebraicului Ioshua (Luca 2, 21), si inseamna Domnul este mantuirea sau Mantuitorul (Isaia 61, 11 , Matei 1, 20-21). In limba greaca cuvantul Iisus deriva de la viitorul verbului iaomai (iaino) ( a vindeca), viitor care, in dialectul ionic, are forma iisomai, care explica grafia Iisus, cu dublu i (ii). In latina numele a fost transcris Iesus, fiindca al doilea i este eta, redat in pronuntia erasmica cu e in latina, transcris si in limbile neolatine din Apus : Jesus.
Sper ca am fost inteles si argumentele au fost suficient de solide sa pronuntam cuvintele asa cum se cade.
Dar pe noi nu asta ne impiedica sa fim impreuna ci faptul ca intelegem spiritualitatea crestină diferit dupa predaniile pe care le-am primit.
Eu ca si ortodox am la baza o comoara de 2000 de ani a Bisericii celei drept slavitoare in timp ce altii sunt vaduviti de cei 1500 de ani dinainte lui Luther.
Doamne miluieste-ma!
Cristian Stavriu
